La târgul de carte Gaudeamus a apărut cel mai recent volum de poezie semnat de Radu Vancu, Psalmi (Casa de Editură Max Blecher). De asemenea, a apărut cel de-al doilea volum din impecabila ediție de Opere Ezra Pound (Humanitas), cuprinzând două texte esențiale – ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. Așa încât, pendulând între ipostaza de poet și cea de traducător al lui Pound, Radu Vancu a acceptat să purtăm o discuție liberă despre Paradis și despre frumusețe, ambele intrate, desigur, sub cupola poeziei.
Citind noul tău volum de poezie, Psalmi, și citind, totodată, cel de-al doilea volum din ediția Pound, m-am gândit că ar fi nimerit să le discutăm nu separat, ci împreună. Mi s-a părut că există puncte comune, așa încât aș lăsa discuția să curgă pornind de la această premisă.
În cel mai recent volum de poezie al tău ai ales ca punct de referință structura psalmilor, împrumutată, desigur, de la un model veterotestamentar, cel al psalmilor lui David. Totuși, eu una am găsit în cartea ta 17 asemenea psalmi. Mai sunt, în volum, alte două tipuri distincte de poeme: unele pe care le-aș numi „utopii”, iar altele care sunt un soi de intermezzo-uri în proză, cu un conținut extrem de personal.
Observația e foarte exactă. Sunt trei tipuri de poeme. Am ajuns la formula psalmilor atunci când l-am tradus pe John Berryman. Am tradus în jur de 50 de Dream Songs, dar nu am tradus tocmai partea care îmi place cel mai mult din tot ce a scris Berryman, anume Eleven Addresses to the Lord care, în fond, sunt tot niște psalmi, chiar dacă nu-i numește astfel. În vara lui ’70, el era închis într-o clinică de dezintoxicare. Era părăsit de alcool, părăsit de familie, părăsit de toată lumea, așa încât cade într-o extremă singurătate și începe să scrie acești psalmi dialogali, cam ca ai mei, dar mai frustrați, mai otrăviți, mai disperați, pentru că el ajunsese într-o zonă a singurătății în care eu, din fericire, nu am ajuns. Pe mine m-au mișcat acele unsprezece adresări către stăpân ale lui Berryman. De altfel, intertextul unuia dintre primii psalmi, cu „meșterul fulgului de zăpadă”, trimite la poezia lui.
Pentru mine, poezia a fost întotdeauna o vorbire despre intim. Și, prin intim, trebuie să înțelegem un superlativ. Din păcate, cuvântul e uzat și abuzat de critica literară. Când un critic scria despre un poet că este intimist (așa cum se spunea despre Ivănescu, de pildă) imediat îl plasa într-un raft inferior sau chiar terțiar. „Intimist” ajunsese o etichetă peiorativă. Ori, latinescul intimus este un superlativ de la intus (înăuntru). Deci intimus înseamnă tot ce e mai înlăuntrul tău. O poezie a intimului înseamnă să te duci în zonele tale cele mai personale, cele mai complicate, mai intense și mai ascunse. Pentru mine, literatura nu are sens decât în măsura în care se duce în acele zone și scoate de acolo ceva intens și ireductibil. Formula psalmilor mi s-a părut că poate să ajungă în aceste zone ale intimului și să-mi provoace o voce nouă. Eu n-am vrut să-mi repet, de la o carte la alta, stilistica, chiar dacă biografemele sunt tot aceleași (scriu inevitabil cam cu aceeași inimă și cam cu același creier de la o carte la alta). Într-un mod sună Sebastian în vis, altfel Frânghia înflorită, altfel Monstrul fericit. Nu vreau să fac aici inventarul „păcatelor mele literare”, dar nu aș fi publicat niciodată o carte de poezie dacă ea ar fi semănat cu anterioara.
Mi s-a părut că aceste dialoguri din Psalmi sunt o voce nouă. Și, cronologic, ei sunt primul strat al cărții, „bedrock”-ul (cum se spune în geologie) pe care se construiește restul. A doua voce e cea mai nouă dintre cele trei. Primul poem de acel tip l-am scris cu un an în urmă, la Berlin, unde aveam o rezidență, și țin minte că acolo, pe malul lacului Wannsee, am scris primul poem cu utopiile, și mi-am dat seama că acolo există o altfel de voce cu ajutorul căreia aș putea construi un contrapunct interesant. Pe cât sunt de colorate și colocviale textele din psalmi, pe atât sunt acestea de oraculare. Ele merg mai degrabă pe filiera aceasta a modernismului înalt, pe care eu nu am prea practicat-o. Mi-am dat seama că, pentru o construcție polifonică, e nevoie și de această a doua voce: o mână, aceasta a utopiilor, să joace pe grave, iar cealaltă pe acute. Cea de-a treia voce cuprinde, așa cum spuneai și tu, fragmente în proză. Unele sunt chiar extrase din cel de-al doilea volum al jurnalului meu. Ele ar fi linia de mijloc. Mi s-a părut că formula aceasta polifonică, cu trei voci pe care să le alternez, poate să construiască ceva ce nu exista în cărțile mele de poezie de dinainte, făcând-o totodată și greu clasabilă. O marotă a criticii de întâmpinare a fost să numească generația noastră mizerabilistă. Există și texte de tipul acesta, există și texte cu încărcătură livrescă, există și texte mistice. Am vrut să pun cap la cap un soi de polifonie care să nu poată fi ușor etichetată, ușor definibilă sau ușor de înghesuit într-un sertăraș al criticii de întâmpinare.
Așadar, avem de-a face cu o carte care respectă formula muzicală a psalmilor, avem cele trei voci și, cred eu, avem și o structură circulară în volumul tău. Îți începi și îți închei cartea anunțând care e marea ei miză: să scrii Paradisul. Sigur, tema trimite la Dante și, încă și mai mult, la Pound – cel care voia să scrie un paradis terestru în Cantosuri.
Acesta e intertextul principal. Sunt cele două propoziții ale lui Pound: „I have tried to write Paradise” și „I tried to make a paradiso terrestre”. Asta a încercat să facă acest uriaș poet. Mie mi se pare de un sarcasm teribil al modernității că un om cu instinctul Paradisului, așa cum a fost Pound, a ajuns în miezul infernului din cauza unei alegeri politice demente și autodistructive. Marea majoritate a poeților moderniști sunt poeți damnați, poeți cu gust pentru infernal și infern. Pound, în schimb, era deschis către Paradis. Totuși, ajunge în infern, nu în penumbră, ci în întunericul cel mai dinăuntru (cum se zice în textele sacre).
Și eu vreau, în felul meu, cu puterile mele, să scriu un Paradis. Pentru mine, Paradisul înseamnă colectarea vestigiilor frumuseții din lume. Există în lume cantități enorme de frumusețe. Există, deopotrivă, cantități enorme de rău. Paradoxul lumii e că, dacă vrei să-ți ții creierul și inima suficient de reactive la frumusețe, trebuie să accepți că ele vor fi, în egală măsură, reactive la rău. Pe scurt, cine vrea să perceapă frumusețea va fi întotdeauna rănit mai tare decât ceilalți, pentru că va merge cu pieptul deschis, așa încât orice îi va atinge inima – și va merge cu craniul deschis, așa încât orice îi va atinge creierul.
Dacă tot l-ai pomenit pe Dante, pentru el poezia însemna, în bună măsură, trasumanare – o trecere dincolo de om – despre această temă glosează minunat Horia-Roman Patapievici. Eu înțeleg această trasumanare nu ca pe o trecere dincolo de om, precum Dante, ci ca pe o adunare, o coagulare a vechilor calități umane, ale empatiei, tandreții, atenției la celălalt, prin intermediul poeziei. Acesta e Paradisul pe care îl visez eu. Spus simplu, Paradisul meu este omul bun, omul cu toate calitățile umane. Și cred că poezia este una dintre căile regale care te poate duce într-acolo. Frumusețea intensă și luminoasă a poeziei poate ține zgura resentimentului la o parte. Știu că e o naivitate și o iluzie, dar am cunoscut câțiva oameni pe care poezia îi făcea luminoși aproape la modul obiectiv. Pentru mine, aceasta e urma Paradisului în lume.
Pentru că tot l-ai pomenit pe Horia-Roman Patapievieci, mi-am amintit că, în Două eseuri despre Paradis și o încheiere, el spune la un moment dat că Pound a eșuat să construiască un Paradis tocmai pentru că era un exponent al modernismului, iar modernismul nu mai avea resursele necesare să perceapă Paradisul. Dacă modernismul a eșuat, cum crezi că se descurcă poezia secolului XXI?
Dacă îmi aduc bine aminte sensul demonstrației lui Patapievici, el conchide că eșecul lui Pound e eșecul modernității înseși. Paradoxul e – tot el spune – că, reușind să fie un poet modern atât de mare, el poartă, pecetluită în el, și soarta modernității – anume aceea a eșecului. Pentru Horia Patapievici, vestigiile Paradisului sunt simțurile noastre. Noi avem acces la Paradis și la frumusețe prin simțuri. Și, atunci, a aduna urmele Paradisului din lume înseamnă a capta frumusețea prin cât mai multe simțuri. Poezia de azi este o poezie profund senzorială. Din acest punct de vedere, poate că are acces la această frumusețe senzorial-paradisiacă a lumii despre care vorbește Patapievici. Mi se pare, de asemenea, că poezia noastră de azi încearcă din nou să se facă seducătoare, să fie frumoasă. În modernitate, s-a fugit de frumusețea artei. Există un documentar sfâșietor al lui Roger Scruton, se numește Why Beauty Matters și arată cum arta modernă s-a urâțit cu bună știință, fiind interesată doar de noutatea absolută, chiar dacă noul teritoriu este unul oribil, anost sau plictisitor. Nu a mai crezut în frumusețe pentru că lumea de dezvrăjise total pentru moderni.
Cred că, de ceva vreme, lumea a început să se „revrăjească”. S-au împlinit o sută de ani de la conferința lui Max Weber de la München, în care el anunța dezvrăjirea lumii. Cred că, în această sută de ani care s-a scurs, lumea s-a plictisit de dezvrăjirea aceasta și a început să se umple înapoi de vrajă. Sacrul intră din nou în lume, însă în forme ciudate și degradate. Să ne uităm la astrologie, de pildă. Toți ne menținem postura ultra-intelectuală, dar când este Neti Sandu la televizor spunem „dă mai tare”. E o formă foarte degradată a atenției pentru sacru.
Mai mult, pare că antenele noastre pentru frumos încep să fie din nou reactive. Cred că poezia de acum are în mai mare măsură șansa să aibă acces la Paradis decât a avut-o poezia modernă, tocmai pentru că reîncepem să captăm frumosul din lume. Poate și pentru că lumea a început să fie atât de autodistructivă: întotdeauna, în perioade de tipul acesta, artele au fost mai intense, mai disperate să salveze cantitățile de frumos, atâtea câte mai sunt ele.
Pe scurt: da, cred că, din nefericire, poezia noastră încă ar mai putea avea acces la Paradis. Spun din nefericire pentru că prețul este acesta – trebuie să crească cantitatea de rău din lumea pentru ca antenele noastre să redevină sensibile la frumos și la Paradis.
Dacă tot am vorbit despre frumusețe mă gândesc că ar fi momentul oportun să trasăm o punte de legătură către ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. În ABC-ul lecturii apar două definiții pe care mi-ar plăcea să le discutăm împreună. Una este o definiție a frumuseții ca „adecvare la scop”, iar o alta e definiția literaturii propriu-zise: „Literatura e limbă încărcată cu sens”.
Aș începe cu cea de-a doua. Pound discută chiar cuvântul german dichten (a condensa) și spune că poezia înseamnă condensare de sens, densificarea limbajului în așa măsură încât să absoarbă cantități de adevăr, de frumos și de uman. De aceea limbajul e central în poezie și în societate. El avea convingerea, căpătată de la Confucius, că, atunci când se degradează limbajul, societatea decade. Aceasta e o convingere care l-a urmărit pe Pound toată viața – dacă literatura unei națiuni decade, va decădea și națiunea respectivă. De aceea, atât ABC-ul lecturii cât și Ghid spre Kulthură nu sunt doar manuale de literatură. Ele sunt manuale de umanitate. Și literatura, dar și celelalte arte – sunt pagini despre muzică, despre teatru, pictură, dar și despre economie, teorie monetară, morfologia culturii, filosofie. Practic, tot ceea ce mintea omului a găsit remarcabil este condensat în limbaj. De aceea, pentru Pound, literatura nu e doar literatură, iar manualele de literatură nu sunt doar manuale de literatură. Sunt manuale care salvează tot ce s-a spus esențial despre umanitate, în așa fel încât să poți ajuta niște tineri foarte inteligenți, dar care nu au avut o școlaritate prea bună, să înțeleagă cum stau lucrurile cu omul. Asta înseamnă limbaj încărcat în cel mai înalt grad de semnificație.
Adecvarea la sens, la telos (scop), cum ar fi spus grecii, înseamnă să nu uiți niciodată că literatura nu este despre tropi, ci este om. Literatura înseamnă adecvare la om. Poeții sunt niște antene ale rasei – așa îi definește Pound undeva – și sunt antenele noastre pentru frumusețe. Esențial este să observi cum frumusețea traversează istoria lumii. Tot el spune undeva că frumusețea e o flacără care s-a aprins în textele vechilor greci, a trecut apoi de la greci la latini înspre Dante, a aprins poemele Evului Mediu, apoi a aprins Romantismul, după care ajunge la contemporani. La asta se referă dictonul lui preferat: „Make it new”. Nu e vorba de noutatea avangardiștilor (să fii nou cu orice preț) – ci să faci nouă cea mai veche flacără. E un pariu cu mult mai dificil decât cel al avangardiștilor.
Ambele texte ale lui Pound au, la început, o mică introducere în care el își portretizează cu de-amănuntul cititorul ideal. ABC-ul lecturii e scris „pentru cei cărora le-ar putea plăcea să învețe. Cartea nu e adresată celor care au ajuns la o cunoaștere deplină a obiectului fără să cunoască faptele”. Ghid spre Kulthură e scris „pentru oameni care nu și-au putut permite să se educe la universitate, sau pentru tineri, amenințați ori ba cu universitatea, care vor să știe mai multe la vârsta de cincizeci de ani decât știu eu azi, și pe care e de presupus că i-aș putea ajuta în această privință”. În contrapartidă, Pound numește ABC-ul lecturii „trepte către Parnas”. Aș porni de la această alăturare, pentru că avem în fața ochilor ceva mai mult decât un manual, iar miza finală pare a fi mai mare decât cea pur didactică. Totuși, știm că Pound a ținut foarte mult ca aceste texte să intre în categoria manualelor.
Parnasul apare aici ca o formă literară de articulare a Paradisului. El era un paradis literar pentru artiștii tehnicieni desăvârșiți. Parnasienii spuneau că tehnicianul desăvârșit va avea acces la acest paradis al artei, care este Parnasul. Pound ar fi putut să numească ABC-ul lecturii „trepte spre Paradis”, cred că ar fi fost mai în acord cu intenția lui. Dar, așa cum ai observat, există o disparitate teribilă între caracterul lor didactic declarat și sofisticarea lor de conținut. Nu poți face un manual despre tot, așa cum încearcă Pound, disperat, în aceste două texte. El avusese o idee mai veche: să facă o antologie în douăsprezece volume masive în care să cuprindă materia poeziei de pe toate continentele, din toate epocile. Un proiect abstrus și irealizabil, ca atâtea proiecte ale lui. Apoi a ajuns la formula aceasta a manualelor cu mostre de literatură, care i s-au părut mult mai exacte, precise și adecvate. În esența lor, aceste manuale (relaxate și colocviale) sunt la fel de abstruse și irealizabile ca proiectul antologiei. Nu poți vorbi în 300 de pagini despre poezie, economie, filozofie, istorie și să tragi de aici niște concluzii de o simplitate de manual. Miza aceasta seamănă, într-un fel, cu proiectul doctoratului ratat al lui Eminescu. Era un proiect la fel de irealizabil ca cel al lui Pound, venit din convingerea maniacală că poezia e totul, culmea care rezumă în ea întreaga umanitate, întreaga istorie și întreaga filozofie, punctul referențial de observare a lumii.
Din păcate pentru Pound, manualele acestea sunt oricum, dar nu limpezi și inteligibile. Sunt inteligente, chiar hiperinteligente – numai că, la final, nu poți trasa o concluzie clară despre tot ce-ai avut sub ochi. Ieși ca dintr-un enorm spectacol de teatru, dar pe care nu-l poți rezuma într-o frază de manual. Și e bine că e așa. Eșecul lui Pound de a construi un manual simplu de literatură arată cât de sofisticată e literatura. Nici măcar o minte genială ca a lui, care mergea direct la esențe, nu a putut prinde esența literaturii în trei rânduri. Acest eșec e cel mai mare omagiu adus literaturii.
Pound scrie ABC-ul lecturii pentru că el însuși îndurase „plicticoșenia din sala de curs”. În perioada studenției suferise din cauza faptului că nu avusese un curs care să-i aducă, într-o formulă compactă, o teorie a poeziei. Cum crezi că ar reacționa studenții de azi puși față în față cu un text de tipul acesta?
E greu de dus în sala de curs tocmai pentru că este atât de sofisticat. Îți trebuie o grupă de studenți bine instruiți, reactivi la frumos, care să înțeleagă, în plus, și de unde vine fractura asta tragică a minții lui Pound – o minte genială sub raport literar, dar atât de naivă politic. Dar, dacă ai astfel de studenți, cred că îi poți inclusiv împrumuta metoda, schimbând mostrele cu cele din istoria poeziei noastre, de pildă. Să arăți de ce anume un poet e mare. De ce, atunci când comite versuri proaste, îi scade acolo intensitatea – și cum anume trebuie să-l sancționezi. De ce un poet mediu poate să aibă uneori insule de mare poezie. Aceste insule îl transformă într-un poet remarcabil, sau rămân la statutul de accident? Sunt întrebări tehnice despre poezie, prin intermediul cărora studenții ar ieși în profit. Pe de altă parte, îți trebuie și un Pound care să țină acest curs. Ca întotdeauna, nu manualul e magic, ci profesorul.
Pound spune că, dacă vrei să știi poezie, trebuie să pornești la poezie, nu de la critica literară; dacă vrei să știi pictură, intri într-un muzeu; dacă vrei să înțelegi muzica, trebuie să calci pragul sălilor de concert.
Da, acesta e exact resortul mental care l-a dus la scrierea acestei cărți. Pictorii învață să picteze de la marii maeștri. Poeții trebuie să învețe să facă poezie prin maeștri. E ceea ce zice, în cuvinte simple și memorabile, Mircea Cărtărescu atunci când spune că și în cazul poetului „ontogenia repetă filogenia” – devenirea individului repetă devenirea speciei. Pound a vrut să ajute ontogenia cititorului de limbă engleză să repete filogenia literaturii de limbă engleză. Rezultatul e într-adevăr remarcabil. Nu întâmplător Ginsberg, într-o discuție târzie din anii ’70, spunea că în ABC-ul lecturii găsește unele dintre cele mai fertile sugestii pentru el, deși, la acel moment, era deja el însuși un mare poet. Adecvarea la scop, adică la trasumanarea ta ca cititor, e atât de remarcabilă în aceste cărți, încât funcționează chiar și atunci când cititorul este un mare poet.
E o iluzie (pe care, din păcate, școala încă o mai perpetuează) că anume critica literară e cea care te învață să fii poet. Critica e esențială, dar poezia o deprinzi din poezie. Critica te învață unde să te uiți, ce să valorizezi, dar contactul cu mediul primar al poeziei nu poate fi înlocuit de nimic.
Având încă în minte primul volum al ediției de Opere (cred că l-am parcurs de câteva ori bune) și citindu-l acum pe cel de-al doilea m-am întrebat dacă el nu ar putea fi văzut și ca o pregătire pentru următoarele două volume ale ediției Pound, unde vom avea adunate (aștept cu nerăbdare!) materia Cantosurilor. Spun asta pentru că multe dintre raționamentele de aici le vom găsi aplicate în Cantosuri.
Sigur, el scria deja Cantosurile atunci când scrie ABC-ul lecturii. Ele au o ideație comună. Pentru mine, ca traducător, sigur că este un antrenament esențial, fiindcă altfel vezi Cantosurile după ce ai parcurs ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură. Înțelegi, de pildă, de ce sunt atât de importante intertextele chinezești. De la Confucius, Pound voise să învețe exact cum poate transforma literatura într-o doctrină practică. Pe el îl uluise felul în care Confucius pusese limbajul la treabă pentru a-l transforma, practic, într-o înțelepciune a vieții de zi cu zi. Când regăsești aceste urme ale confucianismului în Cantos înțelegi de ce sunt acolo și de ce le aplică pe materia Iliadei și a Odiseei, de ce încearcă să transforme în înțelepciune practică toată această acumulare de poezie. Marele lui eșec e că a vrut să transforme poezia în înțelepciune și a căzut în nebunie. Dar eșecul lui personal ne arată ce trebuie să evităm noi. Pound nu a înțeles că trebuie și poți fi excesiv numai în scris, tocmai pentru a putea rămâne echilibrat în viața reală.
Exemplul lui Thomas Mann e bun aici. El, cu burghezia lui comodă și aparent atât de echilibrată, a camuflat unul dintre cei mai demonici artiști ai modernității. A știut să-și pună excesul în scris în așa fel încât în viață și în alegerile politice să rămână plictisitor de echilibrat.
Ai tradus, în primul volum al ediției, poeme din Pound scrise între 1908 și 1920. După ABC-ul lecturii și Ghid spre Kulthură urmează Cantosurile. Care sunt mizele pentru un traducător al lui Pound?
Ca întotdeauna, poezia e mai dificil de tradus decât proza. La Pound sunt multe chestiuni irezolvabile, ca de pildă Ancient Music, în care folosește o engleză germanică, încă neieșită din Evul Mediu. Subiectul este unul modern, însă limbajul în care e descris subiectul e redat în engleza aceea germanizată. Cum traduci un astfel de poem? Folosești o română medievală, adică o română cu slavonisme și cu turcisme? E soluția ingenioasă aleasă de Dan Alexe atunci când a tradus acest poem. Rezultatul e remarcabil – dar sensul contextual al originalului se pierde, sens care, mă tem, este intraductibil.
Un alt exemplu e un villonaud (formă inventată de Pound care reia formula poetică a lui Villon) de peste șaizeci de versuri, în care există doar două rime. Deci tu trebuie să găsești, în limba română, treizeci de cuvinte care să rimeze într-un anume fel, treizeci care să rimeze în altfel, să nu fie puse cu furca în context și să păstreze, pe cât posibil, metrica originalului. Am găsit o variantă, dar am lucrat trei zile pentru șaizeci de versuri.
Soluția onestă pentru a traduce o poezie de tipul acesta e cea a lui Nabokov traducând Evgheni Oneghin: iei un roman în versuri de 250 de pagini și îl transformi în două volume de câte o mie de pagini. Când traduce episodul duelului, Nabokov are o notă de douăzeci de pagini despre tradiția duelului în Rusia. Traducerea versurilor este literală, poezia romanului e ratată cu totul. Dar, după ce citești traducerea lui Nabokov, știi totul despre contextul literar și cultural care a generat acel obiect literar ultrasofisticat care e romanul lui Pușkin. Și la Pound am fi putut adopta o soluție de tipul acesta.
Să ne amintim că Pound, ca traducător, a făcut unele alegeri care l-au transformat în ținta specialiștilor.
Pound, în tot ce a tradus el, a preferat să fie infidel și a fost masacrat de specialiști. Academic vorbind, dreptatea era de partea lor. Dar el construise o poezie nouă, foarte fertilă și catalitică pentru poezia modernă, a infuzat continente întregi de poezie prin aceste traduceri. Eu n-am vrut să fiu infidel, dar am încercat să păstrez această frumusețe a poeziei despre care vorbeam mai devreme, acea flacără care, trecând de la alți poeți anteriori din diverse epoci, ajunge la Pound și îi aprinde și lui poemele, făcându-le să ardă în pagină. Asta e ceea ce am încercat să fac, și sper ca măcar parțial să-mi fi reușit.
În proză, miza era aceea de a nu trăda ideea, iar înțelesul demonstrațiilor lui Pound, care se succed năucitor, să fie inteligibile pentru cititorul român.
Cred că traducătorului Pound i-ar fi plăcut traducerea ta.
Nu știu. Îmi amintesc cât de emoționat era Pasolini, care l-a tradus în italiană pe Pound. Există un filmuleț pe Youtube, foarte scurt, cu Pasolini citindu-i lui Ezra Pound, în italiană, traduceri din Cantos. Pound îl ascultă, întins pe un balansoar, tace și numai clipește din când în când la diferitele alegeri pe care le face Pasolini. Dar acele clipeli sunt o critică traductologică de o finețe și de o subtilitate incredibile. Iar Pasolini, care în alte filme de pe Youtube e un tip revoltat și stăpân pe sine, acolo e teribil de emoționat în fața lui Pound. Aș fi cu mult mai emoționat decât Pasolini dacă Pound însuși ar citi traducerile mele.
M-aș întoarce acum la volumul tău de poezie, la Psalmi. Pornind de la modelul declarat, m-am întrebat unde anume aș putea găsi punctul de intersecție între poezia ta de aici și psalmii biblici. M-am oprit asupra unui pasaj din Psalmul 31: „Intellectum tibi dabo, et instruam te in via hac qua gradieris; firmabo super te oculos meos” („Eu te voi învăța și te voi cârmui pe calea aceasta pe care vei merge, ochii Mei asupra ta se vor întări”). În Psalmii tăi pare că există întotdeauna, extrem de vie, această privire.
Se leagă cu scrisul meu. Nu mai știu dacă și în poeme, dar în jurnale am spus de câteva ori că am moftul acesta de babă medievală și sunt convins că de acolo de sus cineva urmărește cu privirea ceea ce scriu eu prin jurnal, ca și când altceva mai bun nu ar avea de făcut. Nu știu dacă este o paranoia personală sau e o paranoia a tuturor scriitorilor, însă privirea aceasta peste umăr, în tot ce scriu, am simțit-o dintotdeauna. Pentru mine, dincolo de megalomanie și vanitate, cred că e vorba de înțelegerea scrisului ca pe o formă de comunicare și empatie cu cât mai multă lume. Cineva îți citește poemele peste umăr atunci când scrii. La rândul tău, le vei publica, te vei uita peste umărul cititorului tău și vei căuta să vezi cum a reacționat la textele tale. E fluidul acesta care circulă între lumi și care trebuie să se depună în literatură pentru a-i da sensul. Dacă vrei, e chiar acea flacără despre care vorbește și Pound și care nu circulă doar în interiorul literaturii, ci circulă și pe verticala lumilor. Singurul sens al scrisului, pentru mine, este captarea acestor flăcărui. Dacă le prinzi, ele îți incendiază pagina și totul devine încărcat cu sens, iar dacă nu, rămâne numai un mod plăcut de a-ți rata viața.
Ce fel de Dumnezeu e cel din Psalmi? Nu-l numești propriu-zis până într-un poem dintre cele în proză, probabil nu întâmplător.
E un Dumnezeu de uz personal. La fel ca baba medievală, cred că e un bătrân cu barba albă care a făcut lumea. Lucrurile acestea le cred fără nici o sofisticare intelectuală și nu am pretenția că Dumnezeul căruia mă adresez ar fi ceva mai mult decât atât. Dar, în același timp, cred și ce spune Hopkins (marele poet englez), că Iisus Hristos a fost singurul critic literar adevărat. Eu cred chiar că a fost singurul poet. Mai mult, cred că Dumnezeul construit de anumiți gânditori – Sf. Augustin, Toma de Aquino, Pascal – are o asemenea intensitate încât ea nu poate fi decât aceea a poeziei.
Tema sinuciderii se leagă pentru mine foarte strâns de povestea autodistrugerii divine. Există teologi serioși care au argumentat cândva că Iisus a practicat o formă de sinucidere. Știind că o să moară, alege să meargă spre moarte, deși îi stătea în putință să o evite. Origene a scris despre acest lucru. Cât mă privește, Dumnezeul meu este bătrânul acesta cu barbă albă, dar care, concomitent, e și un poet și un critic extraordinar. El leagă între ele toate temele și biografemele vieții mele. E cam ce facem noi atunci când ne imaginăm că există ființe deasupra acestei lumi și punem în ele, ca într-o pizza cu de toate, tot ce ține de viața, de inima și de mintea noastră.
The post Radu Vancu: „Și eu vreau, în felul meu, să scriu un Paradis” appeared first on Bookaholic.
